Îmbătrânesc (Romanian)
Imbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare,
Căci zi cu zi în ea zăresc
Un rid mai mult,
Un por mai mare,
Un păr mai sur,
Şi-un zâmbet trist,
Ironic,
Care
N-acceptă nici o resemnare...
Şi-mi pare rău că mai exist.
Îmbătrânesc!...
Şi tinereţea
N-am cunoscut-o niciodată.
Când cei de vârsta mea
Jucau,
Cântau
Şi se înveseleau,
Eu eram mamă,
Eram tată,
Luptam din greu pentr-o bucată
De pâine,
Pentru azi şi mâine.
Îmbătrânesc!..
Şi ce-i iubirea?
Eu n-am ştiut-o niciodată;
Că niciodată n-am iubit,
Când prea iubit-am fost de-oricare...
Ca piatra, piatră-mi rămânea
Şi sufletul şi inima
La orişice chemare.
Îmbătrânesc!...
Şi tot mereu mă-ntreb: La ce mă chinui oare?
Ce ceas ferice,
Ce zi mare
Putea-va fi o sărbătoare
Şi pentru mine?
Care soare
Putea-va timpul nencălzit de nici o rază
Să-ncălzească?
Ce flacără ar fi în stare
S-aprind-o inimă în care
Au îngheţat atâtea simţuri
D-atâtea ierne grele, rele.
Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră mi se pare...
Căci văd cum sufletu-mi zdrobit
Se stinge zi cu zi cum moare...
Şi mă întreb: la ce-am trăit?
Când n-am făcut decât atât:
Să plâng, să plâng, să plâng întruna,
Să plâng, să uit şi-apoi să iert. | Uploaded by | P. Tóth Irén |
| Source of the quotation | http://poeziisiversuri.com |
|
Öregszem (Hungarian)
Öregszem!...
S a régi tükröt egyre sötétebbnek látom,
Mert nap, mint nap észreveszek
Egy tágabb pórust,
Egy újabb ráncot,
őszebb hajam,
Gunyoros,
Bús mosolyom -
Melynek
Nem kell belenyugvásom...
És létem merő fájdalom!
Öregszem!...
S az ifjúságot
Még nem is ismerem.
Mikor a kortársak
Táncoltak,
Daloltak
És csak mulatoztak,
Én voltam anya,
Voltam apa,
Keserves kenyérért harcoltam
Mára és holnapra.
Öregszem!...
S hogy mi a szerelem?
Nem tudom még ma sem.
Mert nem bírtam szeretni
Ha túlontúl szerettek,
S olyan maradt akár a kő
A szívem is, a lelkem is -
Be senkit nem engedett.
Öregszem!...
S magamtól kérdezem: Minek e kínlódás?
Hol az a boldog óra,
Hol az a nap
Mely számomra is lehet ünnep,
Úgy igazán?
Létezik-e Nap
Mely kiolvasztja az időt, mit nem értek még
Napsugarak?
Létezik-e láng, mely felgyújtaná
Egy jégszív érzéshalmazát,
Mely fagyhaláltól szenvedett
Sok hosszú, nehéz télen át.
Öregszem!...
S a régi tükröt egyre sötétebbnek látom...
Mert érzem lelkemet kihunyni,
És közeledni a halálom...
Kérdezem: minek is élni,
Ha nem tehettem semmi mást -
Csak sírni, sírni, folyton sírni,
Feledni, s megbocsátani. |
