This website is using cookies

We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue without changing your settings, we'll assume that you are happy to receive all cookies on this website. 

Pop, Ioan Es.: a díszebéd (banchetul in Hungarian)

Portre of Pop, Ioan Es.

banchetul (Romanian)

aşa a fost mereu în casa noastră:
trei paturi prin care trebuiau să treacă
pe rând toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a
urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege
şi pe asta s-a întemeiat casa noastră.

noi suntem ultimii născuţi. celor nou născuţi
li s-a menit să şadă-n colţul luminos al încăperii.
suntem prea proaspeţi pe lume ca să înţelegem
că în casa asta mai sunt şi alţii. lumea noastră
e doar patul luminat de sub fereastră.

trec ani buni până băgăm de seamă că părinţii
stau şi ei aici, dar într-un alt pat, mai îndepărtat
la care lumina ajunge cu mult mai greu.
ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mai încet decât noi.
dar trec ani buni până să înţelegem asta.

şi într-o zi descoperim că dincolo de ei, în colţul
cel mai întunecat al încăperii, e un al treilea pat
şi când aflăm încetăm să mai râdem - 
noi credeam că acolo, în umbră, se termină întreaga lume
şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni
nu-l ia în seamă,
ni se spune doar: acolo este bătrânul casei, este tatăl tuturor,
deci acolo este un tată, deci colţul acela există, îmi spun.
apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea
îl auzim pe cel din colţul opus cum gâfâie neplăcut - 
dracul l-a pus în aceeaşi încăpere cu noi.

îmi locuiesc încă patul de lângă fereastră dar nu mai râd
de cel care gâfâie în colţul opus:
în sinea mea cred că în chip voit nu ne e arătat.
şi când e scos într-o zi afară, e scos din încăpere
cu umbră cu tot şi pentru noi rămâne un mare
necunoscut.
mi se dă voie să pipăi doar scândura nouă a sicriului.

în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece
cu umbră cu tot în patul celui plecat,
eu trec în patul lui, o carne tânără ocupă patul meu 
dinainte,

dar totul se petrece încet şi dintr-un
pat în altul se trece după multă aşteptare, a câştiga
următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,
unei încleştări lungi şi ascunse,


cei din primul pat râvnesc deja la al doilea, se
vede asta în ochii lor, eu însumi mă simt
mânat noaptea de-o râvnă grozavă să-i iau locul
celui din al treilea pat, cel care gâfâie acum
tot mai neplăcut în colţul lui întunecat

şi într-o zi patul al treilea este iar uşurat şi
cel de acolo e scos afară şi bine vârât în patul al patrulea
peste care se pune capac, să nu cumva să se întoarcă,
pentru că
patul lui a şi fost ocupat şi în patul al doilea s-au şi
năpustit ceilalţi
şi în primul pat se aud oaspeţi noi care încă nu aud
cum cineva începe să gâfâie în patul din fund şi acela
sunt chiar
şi-n clipa-aceea ziua păru a senteţi.



Uploaded bySebestyén Péter
Source of the quotationhttp://www.poezie.ro/

a díszebéd (Hungarian)

házunkban mindig is így volt:
három ágy, amiket rendre
mindenikünk kipróbált. és nemzedékeken át mindenki
bejárta ezt az utat, idővel ez törvény lett
és erre épült a házunk.
 
mi vagyunk az utolsó ivadékok. az új jövevénynek
megadatott, hogy a hodály világos szögletében üljön.
alig-alig jöttünk e világra ahhoz, hogy megértsük:
e házban mások is vannak. a mi világunk
kizárólag az ablak alatti fényben úszó fekhely.
 
sok évbe telik, míg rájövünk, hogy a szülők
is velünk laknak, csak másik, távolabbi ágyban,
amit nehezebben ér el a fény.
ők kevesebbet zajonganak, mozgásuk lomhább a miénknél.
de sok évbe telik, míg mindezt megértjük.
 
egy szép napon pedig fölfedezzük: rajtuk is túl, a hodály
legsötétebb zugában, áll egy harmadik ágy,
és ennek tudatában odalesz nevetésünk –
mi úgy hittük, hogy a homályban véget ér a világ
 
most meg kiderül, hogy ott valaki lélegzik, rá se
hederít senki;
csak ennyit mondanak nekem: amott a ház öregje, mindenek atyja.
ott tehát egy atya tartózkodik, mondom, az a sarok tehát eleven.
majd megszokjuk, és elfeledjük, éjszaka meg csak
halljuk ama sarokból, hogy az illető mily bántóan liheg –
az ördög műve ez, hogy egy szobába került velünk.
 
az ablak menti ágyban lakozom, de már nem nevetem ki
azt, aki a túlsó sarokban liheg:
magamban azt hiszem, szándékosan rejtegetik előlünk,
és mikor egy napon kicipelik, a helyiséget
árnyékkal, mindennel együtt hagyja oda, s szemünkben marad a nagy ismeretlen.
nekem csak a koporsó friss deszkáján szabad végigsimítanom.
 
apám viszont, a második ágyból, árnyékkal
mindenestől az eltávozott ágyába költözik,
én az ő ágyába bújok, előző fekhelyemre zsenge lény költözik,
 
de mindez lassan esik meg és egyik
ágyból a másikba hosszan kivárva vándorlunk, a soros
ágy bevételéért kemény harcok dúlnak,
tartós és titkolt egymásnak feszülések.
 
az első ágybeliek már a másodikba vágynak, meg-
látni tekintetükön, éjjel
keményen tör rám a vágy, hogy elfoglaljam
a harmadik ágyat birtokló helyét, aki mind
kiállhatatlanabbul liheg a homályos sarokban.
 
míg egy napon, a harmadik ágy újra megürül és
a benne lévőt kicipelik és a negyedikbe tuszkolják,
amelyre födél is kerül, nehogy az istenért visszatérjen, mert
az ágyát máris elfoglalták, és a második ágyat is megrohanták a többiek
és az első ágyból újoncok hangja harsog, ők még nem hallják
hogy a leghátsó ágyon valaki mint kezd lihegni s az éppen vagyok
 
s e pillanatban a nappal mintha begyúlna.



Uploaded bySebestyén Péter
Source of the quotationhttp://mek.oszk.hu/16900/16934/index.phtml

minimap