Topîrceanu, George : Nyári rapszódia (Rapsodii de vară in Hungarian)
Rapsodii de vară (Romanian)I Cine-ar putea să spună Câţi secoli au trecut De-o lună, De când nu te-am văzut?...
Salcâmii plini de floare Se uită lung spre sat, Şi-n soare Frunzişul legănat
Le-atârnă ca o barbă... Acolo mi-am găsit În iarbă Refugiul favorit.
Acolo, ca-ntr-un templu, De-atâtea dimineţi Contemplu O tufă de scaieţi.
Pe când departe-n zare, Mirat ca un copil, Răsare Un astru inutil...
II Iubito, fără tine Începe-o nouă zi... Dar cine Le poate socoti?
Că zilele-n restrişte Se-nalţă şi apun Ca nişte Baloane de săpun...
Cu mâinile sub tâmplă Cum stau aşa culcat, Se-ntâmplă Un fenomen ciudat:
Privirea mea distrată Prin negre rămurişti Mi-arată Doi ochi adânci şi trişti
Şi-n orice strop de rouă Văd două braţe, mici Ca două Picioare de furnici.
Dar dacă o lăcustă, Din verdele talaz, Robustă Îmi sare pe obraz, -
Din ochii mei dispare Mirajul interpus, Pe care L-am zugrăvit mai sus,
Şi-n ochii mei deodată, Ca-n alte dimineţi, S-arată O tufă de scaieţi...
III Acum natura-ncepe Cu tainicul ei glas Din stepe Să cânte-ncet pe nas.
Prin ierburile crude, Sub cerul fără fund, S-aude Un bâzâit profund
Şi până la amiază Pământul încropit Vibrează Adânc şi liniştit.
Sunt gâze şi gângănii Ce sar şi fac mereu Mătănii Când trec prin dreptul meu,
Şi-mpreunându-şi zborul, În ierburi îşi ascund Amorul Multiplu şi fecund.
IV
Şi-n vremea asta, oare, Când eu visez mereu La soare - Ce face dorul meu?
Iubirea mea nebună, De-abia trezită-n zori, Adună Mănunchiuri mari de flori.
Se-ntreabă - ce să facă? Şi făr-a pregeta, Ea pleacă Întins, la casa ta.
Şi nici nu bagi de seamă Cum pasu-i furişat Cu teamă S-apropie de pat,
Ci doar treasari deodată Şi parcă-ţi pare rău. Mirată, Te uiţi în jurul tău...
Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine, Să-mi spuie ce-a făcut...
Aşa, spre zarea largă, Pe zi de-atâtea ori Aleargă Pe drumuri lungi de flori.
V Târziu, când peste lanuri Coboară spre câmpii Noianuri De umbre argintii;
Când luminosul crainic, Luceafărul stingher Şi tainic S-aprinde iar pe cer
Şi cu lumina nouă Sclipeşte ca un strop De rouă Pe vârful unui plop,
Iubirea mea fugară De-abia s-a liniştit, Şi-afară, Ca un copul trudit,
Pe-un maldăr de sulfine, Cu cel din urmă gând La tine, Adoarme suspinând.
|
Nyári rapszódia (Hungarian)I. Arról vajon ki szólhat, Hány századdá dagadt A hónap, Mióta láttalak?
Díszül a nagy határnak Virul a vén akác, S megáradt Fényekkel paroláz,
Mint zöld szakáll a lombja, S ha tűz a napmeleg, Gyakorta Hűs árnyat ott lelek.
Ölel a reggel csendje, Hűs, mint a templomok; S merengve Egy kórót bámulok.
Amíg a fény kigyullad, Mint kandi lányka-szem, Egy csillag Kél fölöslegesen...
II. Szerelmem, fényed nélkül Ébred a nyári nap, De végül Ki veszi számba majd?
Hiába jő a másnap, Csak elpattan, kiég: Akárcsak A szappanbuborék.
Itt könyökölve veszteg, Míg elnézek tova, Megeshet Az alábbi csoda:
A szemem messze réved, A bokor integet, S elém vet Egy kék tekintetet;
A harmat tükre szintén Két kart villant tovább, Picinykén, Akár egy hangyacsáp...
De ha vígan kiszökve A zöld hullámokon, A szöcske Legyinti homlokom:
Bámulhatom a helyet, A kép, jaj, merre lett, Amelyet Rajzolt a képzelet...
Nem maradt csak a forró, Köznapi reggelek, S a kóró, Mely szúrósan mered.
III. A föld rejtelme aztán Verve sok könnyű neszt, A pusztán Orrhangon dalba kezd.
A ridegre nőtt fűből, Míg kék az ég-orom, Előtör Egy dana mormogón.
Várva a hő delekre, Mélységeket kitár, S remegve Vibrál a láthatár.
Nyüzsögnek egyre többen a férgek, bogarak; Előttem Mind térdet hajtanak.
A füvek közé másznak, Tanúja ne legyen A násznak, Mely bő és eleven.
IV. Amíg a dél itt megles, És rám tüzel a nap: Te kedves, Hol jársz, óh merre vagy?
Én, szerelem bolondja, Bús vagyok, réveteg: Csokorba Szedem a réteket...
A Vágy kérdi bolondul, Hogy hol lehetsz te, hol? Elindul, És hozzád kutyagol.
Te nem is álmodsz róla, Míg halkan lépeget, S szorongva Nézi a fekhelyed.
Fölülsz egy pillanatban, Hogy miért van a nesz, Riadtan Körülnézel, figyelsz.
Ő menekül a zajra, Csapzottan jő felém, S bevallja, Hogy mit is tett szegény...
A láthatárt naponta Átszelve látogat, Bolyongva A virágos utat.
V. Később, ha tág mezőkre Ezüstös pára száll, S beszőtte A földet a homály,
Az éj felnő nagyobbra, És mint a rejtelem, Ragyogva, A csillag megjelen,
S akár a harmat cseppje, Kiül sok kandi fény Remegve A nyárfa levelén:
Az én tűnődő vágyam Nagy csöndben kesereg, De lágyan, Mint fáradt kisgyerek;
S virágpárnára kókad, Az ágya kék kehely, S terólad Suttogva nyugszik el...
|