Petőfi Sándor: Sfârșit de septembrie (Szeptember végén in Romanian)

Még nyílnak a völgyben a kerti virágok,
Még zöldel a nyárfa az ablak előtt,
De látod amottan a téli világot?
Már hó takará el a bérci tetőt.
Még ifju szivemben a lángsugarú nyár
S még benne virít az egész kikelet,
De íme sötét hajam őszbe vegyűl már,
A tél dere már megüté fejemet.

Elhull a virág, eliramlik az élet...
Űlj, hitvesem, űlj az ölembe ide!
Ki most fejedet kebelemre tevéd le,
Holnap nem omolsz-e sirom fölibe?
Oh mondd: ha előbb halok el, tetemimre
Könnyezve borítasz-e szemfödelet?
S rábírhat-e majdan egy ifju szerelme,
Hogy elhagyod érte az én nevemet?

Ha eldobod egykor az özvegyi fátyolt,
Fejfámra sötét lobogóul akaszd,
Én feljövök érte a síri világból
Az éj közepén, s oda leviszem azt,
Letörleni véle könyűimet érted,
Ki könnyeden elfeledéd hivedet,
S e szív sebeit bekötözni, ki téged
Még akkor is, ott is, örökre szeret!

 
1847

Zbucnesc încă-n vale flori multe-n lumină,
E verde-ncă plopul, fereastra păzind,
Dar vezi lumea iernii ce-i gata să vină?
Acoperă coasta zăpada sclipind.
E încă, în inima-mi tânără, vară
Şi-n ea, încă-n floare, un întreg răsărit,
Dar toamna în negrul meu păr se-nfăşoră,
Mi-i capul de brumele iernii pălit.
 
Se scutură floarea, şi viaţa goneşte...
Rămâi, o, soţie, la pieptu-mi pe veci!
Dar fruntea-ţi ce-n braţele-mi azi se odihneşte,
Ca mâine, la groapa mea, n-o s-o apleci?
Oh, spune-mi tu: primul de-o fi să mor, spune,
Vei pune un văl pe mormântu-mi, plângând?
Şi-o dragoste nouă putea-va răpune
Din sufletul tău al meu nume, curând?
 
Al văduvei văl de-o să-l zvârli odată,
Agaţă-l la groapa-mi: un negru drapel,
La mijlocul nopţii, din lumea-ntristată
Veni-voi, şi-n groapă m-oi duce cu el.
Să-mi şteargă tăcutele lacrimi amare,
Plângându-ţi credinţa zdrobită-ntr-o zi,
Şi a inimii rană să leg celui care
Şi-atunci, şi acolo, în veci te-o iubi!