Második bornholmi elégia (Hungarian)
Mintha létezhetne egy szilárd pont. Itt van pedig, e hínáros parton,
elhagyottan. Függeszd fel most kérdéseid. Hasztalan lapozza a szél
minden könyvek minden oldalát. Az időnek nincs jelenléte, csak
anatómiája a sziklák vésetében. Se ige, se bűvszó, mi eljuttathatna
súlyos mértanukba. Hagyd hát el tudományod: semmit sem ér, hiszen
varázslat, mit e szirtekbe gondolok. Bennük él, és a mi figyelmünk
mindig túlságos, avagy alkalmatlanul csekély. A ritkán fölszakadó
nyárvégi köd is többet tud a mozdulatlan csodákról.
Lehet bár nyers a kő, vagy verejtékkel darabjaira vágott: a geológia
folyvást megcsúfoltatik. Alapja ez a földnek; nem málladéka. Gránit,
melyben nincsen isteni szöszmötölés a szénvegyületekkel.
Én csak a szívem mérem. Nem hozzájuk vagy általuk: csendjük az,
mit magamra gombolok. Jól elférek e helyen; én, akinek szüntelen
szűk a láthatár. Felejthetek végre magyarázatokat, a bölcsességek
mindahány összegyűlt mondatát. Szólnak mégis.
„- Hontalanná tetted perceid; beszüntetted az emberi lényeget. Kővé
válsz te is. Üldögélj a parton, morzsold a habokba könnyes titkaid.
Hidd csak: fölháborulnak az örök-sós tengerek. Ne kérdezd, hányadik
vagy a tévelygők között.”
Tagadjak-e? Nem; én, a lélek vagyok itt, és mosollyal halok bármikor.
Ráérek, hiszen nincs holnap, mi naptárba írható. Talpam becézi a finom
homok; hangafüvön pihen fejem.
Tudom, ígéret vár; egy hívás, mi megtalál. Figyelem addig a susogást,
az álmokat; a csöndes árapályt. Térdig vízben hallgatom a sötétség
legendáit, s hogy ura legyek majdan a beszédnek, elhagyom mind az
emberi szót. Téveteg tudás ez, de az egyetlen igaz alkímia. Milliárd
alkony káprázik szememben; s a sziklamezők az északi éjben kitárják
sorsomat.
Aki kérdezni tud, elmondom annak e képtelen messzeséget. Elmegyek
most, nehogy elfelejtsem. Visszaszáll az álom a szilárd pont híján
sodródó világ zajos tereibe.
|
A doua elegie din Bornholm (Romanian)
Parcă ar exista un punct stabil. Totuși e-aici pe malul ăsta mlăștinos,
părăsit. Nu întreba nimic acum. Degeaba răsfoiește vântul fiecare
paginiă a fiecărei cărți. Aici timpul nu este prezent, doar anatomia lui
în crăpătura stâncilor. Nici verb, nici cuvânt magic, ce te-ar ajuta
în geometria lor grea. Lasă-ți știința la o parte; n-are rost, e magie curată
ce cred despre stânci. Trăiște în ele, și atenția noastră e sau prea
multă, sau foarte puțină. Și voalul de ceață al sfârșitului verii
știe mai multe despre minunile nemișcate.
Chiar dacă-i crudă piatra, sau tăiată cu sudoare în bucăți: geologia
e batjocorită mereu. Aceasta e temelia pământului, nu ruina. Granit,
în care nu-i pic de migală dumnezeiască cu combinații de carbon.
Eu îmi măsor doar inima. Nu față de, sau nu cu ele; doar mă închei
cu liniștea lor. Aici am loc destul; deși altădată orizontul mi-e
îngust mereu. Explicații, propoziții înțelepte nu mai au
nici o importanță, și totuși vorbesc.
”- Minutele tale m-au făcut apatrid; ai eliminat esența omului. Piatră
vei fi și tu. Stai pe mal, sfarmă în valuri secretele tale înlăcrămate.
Crede numai, că se revoltă mările veșnic-sărate. Nu întreba al câtelea
ești printre rătăcitori.”
Să neg? Nu; eu, sufletul sunt aici, și oricând mor cu zâmbetul pe buze.
Am timp, nu există mâine, ce se poate scrie în calendar. Tălpile îmi sunt dezmerdate
de nisip fin; capul mi se odihnește pe fire de landă.
Știu, m-așteaptă o promisiune; un apel ce mă găsește. Între timp ascult foșnetul,
visele, fluxul și refluxul liniștit. Ascult legendele întunericului, stând
în apa până la genunchi, și ca să fiu sigur pe vorbă, părăsesc cuvântul
omenesc. E nesigură știința asta, dar e singura alchimie adevărată. Miliarde
de amurguri îmi scapără în ochi; câmpurile de stânci îmi arată destinul
în noaptea nordică.
Cui știe întreba, îi vorbesc despre depărtarea asta absurdă. Acum plec,
nu cumva să uit. În lipsa unui punct stabil, visul se reîntoarce în spațiile
zgomotoase ale lumii plutitoare.
|
