Pilinszky János: Elég

A teremtés bármilyen széles,
ólnál is szűkösebb.
Innét odáig. Kő, fa, ház.
Teszek, veszek. Korán jövök, megkésem.

És mégis olykor belép valaki
és ami van, hirtelenűl kitárúl.
Elég egy arc látványa, egy jelenlét,
s a tapéták vérezni kezdenek.

Elég, igen, egy kéz elég amint
megkeveri a kávét, vagy ahogy
"visszavonúl a bemutatkozásból",
elég, hogy elfeledjük a helyet,
a levegőtlen ablaksort, igen,
hogy visszatérve éjszaka szobánkba
elfogadjuk az elfogadhatatlant.

Fie creația oricât de lată,
e mai strâmtă ca și cotețul.
De-aici pân-acolo. Piatră, lemn, casă.
Fac, ce fac. Vin devreme și-întîrzii.

Și totuși câte-odată intră cineva
și ceea ce există se deschide brusc.
Ajunge vederea unui chip, o prezență,
și tapeții încep a sângera.

Ajunge, da, ajunge o mână
care amestecă cafeaua sau
se refugiază dintr-o strângere,
ajunge să uităm locul,
rândul de geamuri fără aer, da,
ca întorcându-ne noaptea în cameră
să acceptăm inacceptabilul.