Hibernitia felett a hegyen (Hungarian)
Feleségemnek
Arany délutánba csukva az emlék. Szemed
gyöngybe simított fény, könnyű lábbal siklasz
az ösvényen, az idő sebhelyei közt. Alig-létezés a hely,
apró temető az üvegsima ragyogásban,
a kápolna előtt habozol kicsit, izzó árnyék
suttog, ahogy belépsz. Csorba keresztelőmedence
repeszti önmagát s a szentek az oltáron már
mindent megbocsátanak.
Mennyi hát a bánat? A megszökött tengerek
merre tartanak? Hol van hát az ég pompája,
mikor az éjfél trónra lép?
Ego te baptizo, könnyű a bóra, imához készül
a kékség felett. Körbeszakad a tér, sapka száll,
valószínűtlen, amikor megállsz, a világ egyetlen
érthető tézise, hogy élsz – szellő kacskaringóz,
mosolyod elé csalja sátoros hajad.
|
Deasupra Hiberniției pe munte (Romanian)
Soției mele
Amintiriea-i închisă în după-amiază aurită. Ochii tăi sunt
lumini netezite în perle, luneci cu pași ușori
pe cărare printre cicatricele timpului. Locul e abia-existență,
cimitir mărunt în strălucirea netedă ca sticla,
înaintea capelei șovăiești puțin, umbră incandescentă
șușotește cum intri. Bazin de botez știrbit
se crapă pe sine și sfinții de pe altar
iartă deja totul.
Dar cât este tristețea? Mările fugare
încotro se îndreaptă? Unde-i splendoarea cerului,
când miezul nopții se suie pe tron?
Ego te baptizo, bora e ușoară, se pregătește de rugăciune
deasupra albastrului. Spațiul se sfâșie împrejur, căciulă zboară,
neverosimil e când te oprești, singura teoremă clară
pe lume este că trăiești – o boare de vânt șerpuiește,
îți ademenește înaintea zâmbetului părul ca un cort.
|
