Eminescu, Mihai: Noaptea

Noaptea potolit si vânat arde focul în camin;

Dintr-un colt pe-o sofa rosa eu în fata lui privesc,

Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;

Lumânarea-i stinsa-n casa... somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin întuneric te apropii surâzânda,

Alba ca zapada iernei, dulce ca o zi de vara;

Pe genunchi îmi sezi, iubito, bratele-ti îmi înconjoara

Gâtul... iar tu cu iubire privesti fata mea palinda.

Cu-ale tale brate albe, moi, rotunde, parfumate,

Tu grumazul mi-l înlantui, pe-al meu piept capul ti-l culci;

S-apoi ca din vis trezita, cu mâinute albe, dulci,

De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele-ntr-o parte.

Netezesti încet si lenes fruntea mea cea linistita

Si gândind ca dorm, sireato, apesi gura ta de foc

Pe-ai mei ochi închisi ca somnul si pe frunte-mi în mijloc

Si surâzi, cum râde visul într-o inima-ndragita.

O! desmiarda, pân' ce fruntea-mi este neteda si lina,

O! desmiarda, pân-esti juna ca lumina cea din soare,

Pân-esti clara ca o roua, pân-esti dulce ca o floare,

Pân' nu-i fata mea zbârcita, pân' nu-i inima batrâna.