Isac, Emil : Doarme păpușa…

- Încet... tiptil... să nu-o trezești! Doarme păpușa... Și se strecoară lângă mine, fetița mea, cu degetele puse pe buze, cu obrajii îmbujorați de grijă de mamă și în ochii ei arde veșnicia focului de femeie, care iubește, adăpostește, și apără...
- Moartă în viața jucăriei, doarme în micuțul ei pătușor, în hăinuța de mătase, cu horbotă de dantelă la gât, cu mânuțele puse la cicilă: păpușa doarme.
- Și parcă și ceasornicul ticăie tăcut, parcă și perdelele de fereastră au uitat să legene miresmele de seară, parcă și pasărea moartă de pe soclu închide în ciocul ei tăcerea... doarme păpușa... încet, tiptil, să nu se trezească!
- Și apuc în brațe pe fetița mea și număr clipele cu sărutări dese, răsuflarea mi se leagă de răsuflarea ei, privim cu iubire și teamă păpușa care doarme... doarme dusă...
- O, dacă s-ar trezi ar începe să plângă, căci n-are mamă ca noi, căci i-ar fi sete și foame, căci ar durea-o ceva, poate ar trebui să ceară ca și cum cerem noi: pâine, zahăr, căldură, flori, argint... poate ar scutura-o și pe dânsa furtuna și ar cădea lacrămile ei, ca picuri de durere pe măsuța albă.
- Încet... tiptil... Doarme păpușa.
- Și alungăm musca să nu-o trezească cu bâzâitul aripilor.
- Doarme păpușa.

Halkan... csöndesen... föl ne riaszd! Alszik a bábu... És elsuhan mellettem kisleányom, ujjait ajkára téve, anyagondoktól felgyulladt orcával és szemében ég az asszonytűz öröklángja, amely megvéd, gondoz, ápol és szeret...
Holtan, kis játékéletében, alszik csöppnyi ágyán, parányi köntösében, csipkegallérkával a nyaka körül, összetett kezekkel: a bábu alszik.
És mintha halkabban ketyegne az óra is és az ablakfüggönyök elfelejtették volna belegyezni az este illatát, mintha a holt madár is, az ő talapzatán, a csöndet tartaná bezárt csőrében... alszik a bábu... halkan, föl ne riadjon!
És karomba kapom kislányomat, és sűrű csókokkal számolom a pillanatokat, leheletem leheletébe fogózik, nézzük szeretettel és félelemmel a bábut, aki alszik... öntudatlanul alszik...
- Jaj, ha fölrezzenne, ha sírni kezdene, mert nincsen anyja, mint minekünk, mert - éhes volna és szomjúhoznék, mert fájna neki valami, kérne talán ő is, amint mi kérünk: kenyeret, cukrot, meleget, virágot és ezüstöt... Talán őt is megtépázná a vihar, és könnyei, mint fájdalomcseppek, hullanának a fehér asztalkára.
Halkan... csöndesen... Alszik a bábu.
És elkergetjük a legyet, hogy a szárnyak zizzenése föl ne zavarja.
- Alszik a bábu.