Popescu, Elena Liliana: Imn existenței
|
Imn existenței (Romanian)I Ne-am întâlnit Odată, pe când întreaga Fire se concentrase-n Punctul atotcuprinzător – Atunci noi eram Unul, cuprinşi în neclintire şi nerostit Cuvântul de viaţă dătător,
Fiind că însuşi Gândul din care să purceadă poruncă nu primise să poată fi gândit, Atunci când Ochiul nostru nu trebuia să vadă, când Lumea nu ţâşnise în Spaţiul neivit.
Pe vremea-aceea Spaţiul se contopea cu Timpul în liniştea adâncă din nemanifestat, Iertarea nu venise, de vreme ce Olimpul nu se născuse încă, neexistând Păcat.
Impulsul de iubire nu hotărâse Clipa, o alta să-i urmeze, să-nsemne Început. Deplina armonie îşi măsura risipa, ştiind să guverneze tărâmul nenăscut.
II Necunoscând tristeţea şi nici discernământul, sclav în eternitate, un univers închis lipsit de întuneric, cu Cerul şi Pământul formând îngemănate un tainic Paradis,
Pe când nu se trezise, în germene, mişcarea visând în aşteptare la viaţa neştiută şi prima zi din lume nu zămislise Zarea ca Soarelui cărare să-i fie aşternută,
Atunci, aflat el însuşi în pură contemplare, stând conţinut în sine, un astru interior cu raze virtuale, privind cu detaşare la rolul ce-i revine doar lui în viitor.
Ce ar putea să-nsemne, într-un Acum prezente un infinit în Clipă sau Clipa-veşnicie? Vom şti oare vreodată? Fragile instrumente, cuvintele, risipă, nu pot să le descrie...
III Dar dincolo de gânduri, starea nedefinită, doar ea poate să ştie, dintotdeauna, totul. Izvor de universuri, părând de ea sortită necontenit să fie şi Jucător şi Jocul,
Trecutul să-l cuprindă, un nesfârşit prezent ce-ascunde viitorul în sine dizolvat, esenţă conştientă, suport subiacent din care universul să poată fi creat,
Când însuşi Creatorul în marea Lui iubire va-ncepe să dureze un pământesc regat şi viaţă să-i insufle, şi-o vagă amintire în spirit să-i păstreze despre ce-a fost odat’.
Atunci când, netrezită, dorinţa de-a se naşte, sau de dualitate, nu se născuse-n Rai Când cunoscuse totul, dar făr’ a se cunoaşte, Impersonalitate, când Tu îl conţineai,
Trăind chiar nemurirea, deşi neştiutor, aflat în armonie, dar încă-n nefiinţă, când doar necesitatea, nimic întâmplător nu se ştia să fie acolo cu putinţă,
Când era numai Unu, în trei nedesfăcut pe doi să genereze şi astfel Infinitul, când primul act al lumii era neînceput – Pământul să-l creeze, de Ceruri despărţitul,
Când nu se conturase voinţa de-a cunoaşte în neclintita fire, cea neimaginată, acolo unde nimeni n-avea de ce se naşte, râvnita fericire părând realizată…
IV Cu toate că Destinul, ce pentru fiecare urma să hotărască momentul-amăgire, Dorinţei să-i cedeze şi fără amânare departe să se nască în pământească fire,
Era trasat în ceruri, încât să hărăzească după divine norme şi legi de neatins, în lumea pregătită ca Viaţa să primească, sub mii şi mii de forme, pe-ntregul ei cuprins,
Un timp şi-un loc fixate şi nicidecum să poată schimba măcar o filă, din cartea Vieţii scrisă anume pentru-acela ce-o va citi pe toată, Făptura-om, umilă, dar altfel neînvinsă,
Ce-avea s-adeverească minunea-ntre minuni, Creaţiei cunună şi vieţii mărturie, sortit stăpân să fie peste adânci genuni şi dându-le lumină s-aducă armonie,
Să-nveţe să cunoască, prin viaţa lui amară, atras de suferinţe – urmând să le trăiască, sperând fără să ştie că trista sa povară, de griji şi umilinţe, avea să îi trezească
Treptat o licărire din Viaţa lui uitată, în minte o-ntrebare din ce în ce mai clară şi care să pătrundă fiinţa-om aflată mereu în frământare, făcându-l să tresară
Atunci când va-nţelege ceva din rostul firii şi-al său în omenire, lăsând deoparte teama ce îl oprea să ştie secretul devenirii păstrat în amintire şi dându-şi atunci seama
Că nimeni nu e singur de poate, în durere, să afle ajutorul şi mila să-ntâlnească întrezărind în sine că firava-i putere el, necunoscătorul, va şti să o sporească
Şi între rău şi bine el va putea discerne, când Legea va cunoaşte şi Binele va face atunci când egoismul nu va să mai însemne nimic şi va renaşte, ieşind din carapace,
De veacuri peste veacuri închis prin neştiinţă, a sa indiferenţă la tot ce-l împresoară, şi-atunci să înţeleagă cum falsa neputinţă prin aspră penitenţă ajunge să dispară.
V Dar trebuiau să treacă mai multe veacuri încă în marea pribegie, de gând imaginată, aflat din ignoranţă în starea ce-l aruncă în cea mai grea robie, de simţuri dominată.
Şi-n vastele iluzii cuprins fără să creadă, trăind în nefiinţă, a Sinelui uitare, Fiinţa-om pierdută, ajunsă să decadă ca numai prin credinţă să afle-n fiecare
Făptură diferită, un seamăn sau un frate în care să cinstească pe Cel ce le animă, să poată-atunci să vadă că toate sunt create şi-n haina pământească, ce Forma o exprimă,
Adăpostesc un suflet mereu în căutare, ce e fără de moarte prin har dumnezeiesc – Şi-atunci să-Ţi mulţumească, primind a Ta iertare de tot ce îl desparte, dar zorii îi vestesc,
De clipa însemnată când va putea să creadă cu-adevărat în Tine descoperind în el, Trimisul Tău în lumea ce n-a ştiut să vadă şi viaţa să-Ţi închine, supusul Tău fidel
Din eul ce-oglindeşte a Ta desăvârşire, în sine tăinuită şi-n care-i încrustată Iubirea ce răsare şi dăinuie în Fire, din Inimă ivită şi-n inimi revărsată –
Pe care-a căutat-o, de când se ştie, omul privind, fără să vadă, în tot ce-l înconjoară acel etern în toate, ce îl conţine-atomul, a viului dovadă şi singura comoară
Ce-l însoţise tainic şi îi păstrase viaţa, doar ea neschimbătoare în tot ce-i schimbător, fiind mosorul veşnic ce-şi desfăşoară aţa şi-n lumea muritoare, doar El nemuritor.
VI Doar El măsoară timpul de când călătoria Fiinţei-om eterne fusese poruncită şi până-n clipa-n care ştiu că datoria constând în a discerne, atât de mult dorită,
Ţinea doar de orgoliu, o falsă calitate a lumii-nşelătoare ce pân-atunci păruse, în mintea sa confuză, doar ea realitate mereu în transformare, pe care-o cunoscuse…
VII Atunci văzu aievea momentul-despărţire în care-l stăpânise dorinţa să cunoască ce-i rău şi ce e bine în aparenta fire, şi care îl atrase acolo să trăiască
Experienţa vieţii, – o, cât de necesară – ce, pentru-a fi trăită, căzuse-n efemer când, amăgit de vraja plecării în afară sau ducerii-n ispită, s-a prăbuşit din Cer
Pentru-a se naşte-n lume, la rândul ei creată să îl adăpostească exact în clipa-n care avea de ea nevoie fiinţa-om chemată, anume să-mplinească Voinţa de schimbare
Aceea de-a cunoaşte, din ce în ce mai bine, iluzia puterii de-a stăpâni neantul, cruzimea, egoismul, încrederea în sine, senzaţia plăcerii, nepercepând în altul
Decât deosebirea sau vălul ce separă, mirajul fericirii, ce e tot mai departe, făcându-l să trăiască, prin viaţa sa precară în umbra devenirii, doar amăgiri deşarte.
De noi şi noi dorinţe împătimit să fie, a căror împlinire să-nlănţuie mai tare Fiinţa-om aflată fără ca ea să ştie spre marea regăsire, în lungă căutare...
VIII Văzu că amintirea – a tot ce-a fost odată, pe când trăia Sublimul fără să-L recunoască – era la fel de vie şi-n el nealterată îşi împlinea destinul: mereu să-i amintească!
Demult, dintotdeauna, din clipa când plecase, de el nedespărţită şi veşnic răbdătoare, îi potolise setea, durerea-i alinase, doar ea îndreptăţită să-i fie-nvăţătoare,
Să poată să-l ajute, căzut în neputinţă atunci când disperarea părea să-l copleşească, învins de îndoială sau când, cu uşurinţă, primea în dar iertarea uitând să-Ţi mulţumească,
Să-l facă să-nţeleagă, când repetând greşeala, primea pedeapsă dreaptă, că totul se plăteşte, şi că, urmând plăcerii, ce este doar momeala, durerea te aşteaptă şi strâns te prinde-n cleşte.
IX Îl învăţase multe şi-avea să-l mai înveţe, luând diverse forme, prin care să-i arate ce rol deţine-n lumea cu multele ei feţe, cum poate să transforme imagini separate,
Să vadă Unitatea când ştie să privească, în ele să coboare, cu toată umilinţa, spre ceea ce le face de-a pururi să trăiască, să urce la izvoare, să capete credinţa
Cea fără de hotare – ce-i va permite, poate, cândva să regăsească ce n-a pierdut vreodată –, la care aspirase în clipele lui toate… şi-atunci să-şi amintească Fiinţa neuitată,
Ce-o întâlnise-Odată, pe când întreaga Fire sta concentrată-n Punctul atotcunoscător, Atunci când eram Unul, cuprinşi în nemurire şi împlinit Cuvântul de viaţă ziditor...
Şi dincolo de viaţa ştiută-neştiută, ce sufletul străbate cu veşnica-i candoare, se află însăşi Viaţa …
|
