Popescu, Adrian : Pisicile din Torcello
Pisicile din Torcello (Romanian)1
Pornit din zorii vârstei spre ostroave de tânăr călătorind cu trenuri de noapte, străbătând Dolomiţii şi ajungând fericit în Veneto, unde obiceiurile şi gusturile mai aspre ale localnicilor îmi amintesc Ardealul. Imbarcat pe feriboturi şi în cabinele vapoarelor mă-ndrept spre amurgul unei vieţi care se stinge în aurul bizantin. Om al lagunelor, aţipit pe bancheta vaporettoului care, foarte devreme, pleacă în prima cursă de la Fondamenta Nuova, spre insule, vârsta mi-o caut tot mai adânc, sub straturi de ciment şi pietre înnegrite, pe care ţopăie bâtlanul şi egreta, cum treci pe lângă cimitirul marin San Michele cu gardul de cărămidă, acoperit de mătasea verde a vremii, egreta, bâtlanul.
2
Pornit în căutarea pisicilor enigmatice cu puteri ascunse, ca zeiţa Bastet, cea adorată în Egipt şi retezând cu o lamă de spadă, sau de pumnal, capul şarpelui Apophis, Întunecatul Dragon al Morţii, ce vine cu anii şi boala, cu cancerul buzelor, dedate la viciul nicotinei şi stopul inimii fără vreun avertisment, ca o grevă a controlorilor de zbor: “gata, de mîine nu mai zbori, deci, nu mai trăieşti..." Pornit în expediţia lui Noe spre Ararat, ascuns printre puii de leu şi puii de pisică, împărţind bucăţile mai bune cu ei, navighez spre Torcello, într-o dimineaţă, înainte de a muri de tot, cerând o altă amânare, o vară încă,de petrecut pe străzile din Murano, pe podurile colorate, sau în preajma canalelor întortocheate ca destinul meu.
3 Aici, aş vrea să opresc, să mi se oprească rotirea elicei inimii ostenite; unde Murano se uită spre San Marco şi cele doua cupole, Santa Maria della Salute şi San Giorgio le priveşti din sud, aici, unde Sfântul Francisc al Deşertului, pământ nisipos, semn îţi face să cobori, iar Burano-şi înclină turnul clopotniţei, văr al celui pisan, în timp ce apare deja faţada cu portice de la Santa Maria şi Donato, din ostrovul sticlarilor dar, răgaz nu mai ai să intri în fucina degli angeli, atelierele îngerilor care răsucesc fluidul fiebinte al faptelor noastre, fuioare, toarse de degetele noastre, unite în treimea unimii, sau lacome de fructele plăcerii, şi nici să încerci clin-clinul cristalului, să-ţi socoteşti plumbul greoi din viaţă, vreme nu ai nici să atingi candelabrele grele, constelaţii de gheaţă, ecouri pe urmele tale, dansând prin încăperi.
4 Ajuns, în fine, în ora matură a vieţii, debarci la Torcello, fugind de urgie, ca demult, de groază, cei din Altino, de barbari, fugar şi tu de răutatea vremii, eonului, descoperind uimit canalul limpede, ca un râu de munte de acasă, în formă de magnet, un U. Şerpuieşti pe lângă livezi de măslini şi lămâi, aspirînd mirosul de viţă-de-vie, gata să dea rod, cu ciorchini uriaşi, ca în mozaicurile Ravennei, promiţând beatitudinea prin Sângele Mielului. Ai ieşit de-a dreptul înaintea coloanelor micului templu arhaic al Sfintei Fosca, şi de-aici la “tronul lui Atila”, jilţ de piatră mâncat de vărsatul furtunii, în care stă nepăsător Neantul şi nici nu mai călăreşte, nici nu mai bea vin roşu, nici nu mai incendiază, nici nu mai ciopârţeşte pe nimeni, nici nu alungă pisicile ce-se-nsoresc.
5
Pisici în mica piaţă ce dă spre Santa Maria Assunta, Sfânta Marie cea Mare, acum când scriu sunt zilele-i şi dulcea lor tristeţe, vara de pe urmă, ce cu dulceaţa sa mă sufocă, pisici încolăcite pe praguri şi pe pervazuri, pe “bancarelle”, unde se vând peştişori de cristal, amulete de os, şiraguri de dinţi de înger, pisici pe podurile ostrovului şi sub mesele barului cu grădină de oleandri, pisici sub straniul arbust numit “pitosforo”, pisici pe treptele tocite, pisici pândind şerpii ce ies din craniile damnaţilor în Marea Judecată unde albastrul mantiei Dreptului Judecător are adâncimea iubirii Sale nebune, pisici zgâriind mâna străinei care le mângâie curioasă şi melancolică pisici fixând vizitatorii cu dispreţul unor prinţese uzurpate din tihnă.
6 Pisici întâmpinându-te la intrarea în atriumul casei unde bei puţină apă şi guşti pesmeţii dulci, frământaţi sub smochin ca în vremurile Vechiului Testament o îmbii şi pe ea, dar din dar, pe ea care toarce, te priveşte amuzată, ia cîteva firimituri, cu limba ca o frunză de la Tropice, un jghiab roz-alb. Pisici de Angora şi pisici africane, maronii sau galben pufoase, de Etiopia sau de Sicilia, pripăşite în Torcello, venind poate cu primii colonişti în barcazurile lor călăfătuite în grabă, de frica năvălitorilor, pisici dând târcoale mereu ruinelor şi sacilor negri de plastic, pe care vine, o dată la trei zile, barca salubritãţii şi-i duce, la incinerat, pisici frecându-se, somnoroase şi alintate, de picioarele japonezei care, intră, prima, dansând, în piaţeta din faţa bisericii şi încremeneşte...
7 Bate extatic din pleoape, e în afara Timpului, la Assunta, şi grupul degeaba o strigă, pleoapele-i par un fluture exotic tremurând pe faţadă, pisici cu granulele Lagunei în blana electrizată, sare şi iod, pisici din Torcello, înrudite cu cele pe care le răsfaţă memoria în amfiteatrul din Taormina, pe scări şi în Efes, în porturi şi cabane. Vârsta mea se apropie de cea a lui Ezra Pound, ascuns după o perdea în Veneţia tuturor măştilor, şi speriind trecătorii, bătrân nebun vorbind neomeneşte în graiul felinelor. Demoni Orientali, spirite inferioare, spuneţi-mi ce vedeţi, cu ochii voştri îngustaţi, ca tăişul de stilet roman, în abis? Schelete-mi păreţi la plimbare noaptea surprinse de farurile maşinii gonind gondole demente pe asfaltul aburit al nopţii valpurgice, iasme ce dau cazne şi spaime călătorului, gonind, numai ochi fără trup, spectre, trăind într- un timp fără timp, voi sunteţi chiar carnea ce abur devine, lent, ireversibil, totul se năruie şi deodată dispare, ori renaşte în Haosul fecund? Voi, picotind pe malul fertil al Nilului, ca-ntr-o anticameră a morţii, Voi, enigmatice zeităţi ambigui, care nu mă puteţi ajuta deloc, eu cele şapte vieţi ale voastre niciodată nu le-am jinduit: una mi-e prea de-ajuns, eu nu v-am iubit niciodată peste măsură, şi nici în ultimul ceas nu vă pot iubi peste măsură. Unde aţi îngropat cheia de la ultima cameră a vârstei şi ce clinchete-s acolo? Din zorii vârstei am pornit, într-un vapor de sticlă, spre mările de Foc.
8 Cerul se cutremurã de fulgere de la Răsărit spre Apus, cad păsări înspâimântate sau îşi iau zborul din arbori, mulţimea în pieţele oraşului sau pe terasele blocurilor se adună înfricoşată: sfîrşitul nu e prea departe, numai Fecioara opreşte mânia mâinii Fiului, sunt ca sticla înfierbîntatã de Sticlar, răsucită cu pricepere ca să-i dea o formã nepieritoare şi unică: un om călătorind înspre Foc, mereu, din copilărie până la adâncă bătrâneţe, crezând că găseşte în ochii pisicilor din ostroave cifrul ascuns.Dar cifrul e chiar scânteia eternă a sufletului,
Eu: carne, lichid, sare şi fosforescenţã marinã, om - adicã Flacără.
|